Azi trebuia să fim acasă în România, împreună cu părinții, bunicii copiilor. Eram acum, cel mai probabil, întorși de la biserică, la masă cu toții. Dar anul acesta lucrurile sunt altfel decât le-am planificat, pentru că iată încă odată realizăm că nu suntem stăpâni pe vremuri și împrejurări. E altfel, e o liniște apăsătoare, o așteptare a ceva necunoscut, dar esența e aceeași: HRISTOS E VIU!

Îmi amintesc atât de bine Paștele copilăriei mele, pregătirile de dinainte, curățenia de primăvară, veselia din casele noastre, mătușile care veneau acasă din oraș, repetițiile cu copiii de la biserică și apoi dimineața Învierii când cu toți creștinii din sat ne salutam unanim (nu mai conta denominațiunea): Hristos a înviat! Vă mărturisesc că deși eram mică acest salut aducea atâta viață în inima mea și răspundeam cu atâta bucurie: Adevărat a înviat!

Spunea cineva, zilele trecute, că poate anul acesta vom realiza mai bine că Paștele e o sărbătoare personală! Mântuirea e personală!

Isus Hristos e modelul suprem de dragoste și sacrificiu, pe care trebuie să ne dorim să-L urmăm zi de zi! Pentru că El e viu noi avem puterea să înfruntăm ziua de mâine, să privim cu încredere spre ziua de mâine, știind că El ține totul în mâna Lui.