Când suntem ACOLO ne e dor de AICI și invers...

Să fie oare ăsta blestemul emigrantului?

Când ești ACOLO te simți străin, nu ai accentul lor, nu ai portul lor. Uneori ai senzația că toată lumea se uită la tine, te observă, te pune sub lupă ... ești cu gândul AICI și te gândești ce bine-ar fi să fii acasă cu oamenii tăi, să vorbești în limba ta ș.a.m.d.

Vine vara, vine mult așteptatul concediu și vezi că-ți trebuie și AICI timp să te reacomodezi, că nu-ți găsești chiar așa locul.

Colac peste pupăză, aproape toate serviciile publice de care ai nevoie, lasă de dorit.

Tanti de la emiterea certificatului de naștere a copilului se uită la tine de parcă ai trezit-o la 3 dimineața și-i ceri să-ți facă cel mai mare favor personal.

Mergi apoi la pașapoarte unde dai de mai multă grosolănie, legile și drepturile tale sunt la vedere, dar când ceri să fie puse în aplicare, mai trebuie întrebat încă odată șeful, mai trebuie să dai n explicații .....

Cunoștințele, rudele s-au schimbat și ele, e normal, și noi ne-am schimbat ... dar e anevoios că, în câteva zile cât ești AICI, trebuie să refaci punți, să o iei parcă de la capăt, de fiecare dată.

Mare lucru  și mare binecuvântare să ai părinții în viață!  Ei fac totul mai ușor și mai dulce. De cât de dor le-a fost de-ai lor copii, de-ai lor nepoți, fac orice să te primească bine, să te facă să te simți din nou acasă.

Ăsta e destinul a peste 5 milioane de români.

Interesează oare pe cineva?

Nu prea pare, ba din contră reușim într-un stil foarte mioritic să ne facem viețile unii altora și mai grele și mai triste :(

iunie.2020